Europa trebuie să transforme strategia pentru hidrogen în contracte industriale
Noua strategie europeană are sens numai dacă pornește de la consumatorii capabili să semneze contracte, de la electricitate competitivă și de la infrastructura necesară. România ar trebui să finanțeze clustere industriale verificabile, nu o colecție de promisiuni.

Comisia Europeană pregătește o nouă strategie pentru hidrogen la numai șase ani după ce a lansat-o pe prima. Faptul că revizuirea începe cu recunoașterea unei dezvoltări mai lente decât se anticipa este util. Europa nu duce lipsă de ținte, proiecte anunțate sau scheme de sprijin. Îi lipsesc contractele comerciale care să lege un producător de un consumator industrial pentru o perioadă suficientă încât banca să finanțeze instalația.
Aceasta este miza reală a consultării deschise până la 23 noiembrie. Hidrogenul regenerabil poate reduce emisiile în siderurgie, îngrășăminte, rafinare, transport maritim și aviație, sectoare în care electrificarea directă este dificilă. Dar un proiect are nevoie de mai mult decât un electrolizor și o fotografie cu turbine eoliene. Are nevoie de electricitate ieftină, acces la rețea, apă, autorizații, infrastructură de transport și un cumpărător care acceptă prețul.
În ultimii ani, politica europeană a tratat adesea capacitatea anunțată drept substitut pentru piață. Companiile au publicat proiecte de sute de megawați, guvernele le-au înscris în strategii, iar investitorii au așteptat apariția cererii. Consumatorii industriali au procedat invers: au așteptat un preț previzibil și o ofertă sigură înainte să își adapteze fabricile. Rezultatul este un blocaj în care fiecare parte cere celeilalte să facă prima investiție.
Europa are obiective, dar încă puține decizii finale de investiție
Datele REPowerEU publicate de Comisie indicau, la jumătatea anului 2025, circa 600 MW de capacitate operațională de electroliză și aproape 3 GW în construcție, cu decizie finală de investiție sau într-un stadiu avansat. Contractele ferme de preluare acopereau aproximativ 0,6 milioane de tone de hidrogen regenerabil și cu emisii reduse. Aceste cifre confirmă existența unei piețe, dar arată și distanța față de amploarea cerută pentru decarbonizarea industriei grele.
Țintele europene prevăd ca hidrogenul regenerabil să reprezinte cel puțin 42% din hidrogenul folosit în industrie în 2030 și 60% în 2035. Tranziția nu pornește de la zero, deoarece rafinăriile și producătorii de amoniac folosesc deja hidrogen obținut în principal din gaze naturale. Înlocuirea lui este o prioritate logică: există consumatori, conducte interne și personal tehnic. Extinderea spre oțel verde și combustibili sintetici poate urma acolo unde investițiile sunt suficient de mature.
Noua strategie ar trebui să inverseze ordinea obișnuită. Mai întâi trebuie identificate volumele de consum care pot deveni contractuale, apoi producția regenerabilă suplimentară și infrastructura necesară. O licitație pentru un producător fără un cumpărător credibil creează dependență de subvenție. Un contract industrial fără electricitate competitivă mută costul asupra unei fabrici care concurează global.
Prețul electricității este problema economică centrală
Electroliza transformă electricitatea în hidrogen și pierde o parte din energie în proces. Dacă hidrogenul este comprimat, transportat și apoi folosit pentru a produce din nou electricitate sau căldură, pierderile cresc. Din acest motiv, resursa trebuie rezervată în primul rând proceselor în care electronul nu poate fi folosit direct sau în care molecula este materie primă.
Europa are o industrie expusă la prețuri ale electricității mai mari decât în Statele Unite, Orientul Mijlociu sau unele regiuni ale Chinei. Adăugarea unui combustibil verde scump poate slăbi competitivitatea tocmai a fabricilor pe care politica climatică încearcă să le păstreze. Contractele pentru diferență, garanțiile de origine și achizițiile publice pentru oțel, îngrășăminte sau combustibili cu emisii reduse pot împărți costul tranziției fără să ascundă prețul real.
Banca Europeană pentru Hidrogen a demonstrat că licitațiile pot disciplina subvenția. Proiectele concurează pentru o primă fixă pe kilogram, iar ofertele mai eficiente sunt selectate primele. A treia rundă a atras 58 de oferte eligibile, de peste șase ori bugetul, și a selectat nouă proiecte cu aproximativ 1,1 GW de electroliză. Cererea pentru finanțare este evidentă.
Retragerile apărute între selecție și semnarea grantului în rundele anterioare sunt însă un semnal mai important decât suprasubscrierea. Un proiect poate câștiga o licitație și totuși să nu găsească finanțare sau cumpărător. Comisia ar trebui să publice sistematic motivele retragerilor, fără a divulga informații comerciale sensibile. Politica se poate corecta numai dacă știe dacă proiectele au fost blocate de electricitate, echipamente, autorizații, contracte sau costul capitalului.
Infrastructura trebuie construită în jurul clusterelor, nu ca hartă ideală
O rețea europeană de hidrogen are valoare pe termen lung, dar primele volume nu justifică pretutindeni conducte dedicate. Conductele convertite din rețeaua de gaze pot fi utile numai după verificarea tehnică, iar transportul pe distanțe mari trebuie comparat cu producția aproape de consumator. O magistrală fără volume suficiente transferă costul către tarife sau buget.
Europa ar trebui să înceapă cu grupuri de consumatori aflați aproape unii de alții: rafinării, combinate chimice, oțelării, porturi și producători de combustibili. Într-un asemenea cluster, producția, stocarea și consumul pot crește gradual. Conducta regională apare când mai mulți utilizatori au contracte și când interconectarea reduce efectiv costul sau riscul de aprovizionare.
Mecanismul european de dezvoltare a pieței încearcă să conecteze cererea și oferta prin colectarea informațiilor despre volume, calendar și condiții. Este o inițiativă necesară, însă o platformă de potrivire nu rezolvă diferența de preț. Datele trebuie urmate de instrumente care transformă interesul într-un angajament contractual: garanții pentru contractele de preluare, licitații pe produs industrial verde și standarde clare pentru măsurarea emisiilor.
Importurile vor avea un rol, mai ales din regiuni cu soare și vânt abundent. Ele pot reduce costul, dar creează aceleași întrebări pe care Europa le-a cunoscut în cazul gazului: securitatea furnizorului, infrastructura, moneda contractului și concentrarea rutelor. Strategia trebuie să compare hidrogenul importat, amoniacul, metanolul și produsele industriale finite. Uneori este mai eficient să imporți oțel redus cu hidrogen decât să transporți molecula până la o fabrică europeană.
România are nevoie de trei sau patru proiecte solide, nu de zeci de intenții
Pentru România, tentația este să înscrie cât mai multe proiecte în planuri și să împartă sprijinul între regiuni. O abordare economică ar selecta puține clustere în care cererea există deja sau poate apărea printr-o investiție industrială precisă. Constanța combină portul, rafinarea, transportul maritim, rețeaua electrică și accesul la producție regenerabilă. Galațiul are industria siderurgică și conexiuni logistice. Zonele cu producție chimică pot folosi hidrogenul drept materie primă.
Fiecare proiect finanțat public ar trebui să publice, în limitele confidențialității, capacitatea, sursa electricității, consumatorul, calendarul și pragul de cost. Contractul de preluare sau o dovadă echivalentă a cererii trebuie să cântărească mai mult decât dimensiunea instalației anunțate. Racordarea la rețea trebuie rezervată proiectelor care pot demonstra progresul către finanțare și construcție.
România trebuie să evite și consumul ineficient al electricității curate. O capacitate eoliană sau solară folosită pentru electroliză poate reduce emisiile numai dacă este suplimentară ori dacă sistemul are surplus în orele respective. Dacă electrolizorul absoarbe energie care altfel ar fi înlocuit producția pe cărbune sau gaze, beneficiul climatic scade. Regula temporală și geografică dintre producția regenerabilă și consum trebuie aplicată fără a face proiectul imposibil de finanțat.
Fondurile europene și veniturile din certificatele de emisii pot acoperi o parte din diferența de cost, dar sprijinul trebuie să scadă pe măsură ce tehnologia se maturizează. Companiile trebuie să păstreze riscul comercial al alegerii echipamentului și al operării. Statul poate prelua riscurile de politică publică și infrastructură, nu fiecare abatere de la planul de afaceri.
O strategie bună va fi judecată după tonele vândute, nu după gigawații anunțați
Consultarea Comisiei oferă șansa unei schimbări de metodă. Indicatorii centrali ar trebui să fie volumele livrate, contractele pe termen lung, reducerea verificată a emisiilor și scăderea costului subvenției pe tonă. Capacitatea instalată rămâne relevantă, dar nu spune dacă instalația funcționează suficient, dacă produsul are cumpărător și dacă fabrica europeană devine mai competitivă.
Hidrogenul nu va deveni combustibilul universal pe care unele prezentări l-au promis. Va fi o resursă industrială scumpă și importantă, folosită acolo unde alternativele sunt mai slabe. Acceptarea acestei limite ar face politica mai credibilă și ar concentra banii în proiecte capabile să intre în exploatare.
Europa poate construi o piață a hidrogenului, dar piața începe cu un contract și cu un client care produce ceva vandabil. Noua strategie trebuie să pornească de la această realitate simplă. Pentru România, succesul nu va consta într-un număr mare de memorandumuri, ci într-un prim cluster care livrează constant unei industrii competitive și într-un al doilea proiect care poate fi finanțat fără a repeta integral subvenția primului.