Opinie · Companii de stat și guvernanță

observatoreconomic.ro · 23 octombrie 2026

Toate articolele

Statul român are nevoie de un proprietar profesionist

Companiile publice pot finanța investiții, pot stabiliza servicii esențiale și pot susține politica industrială. Pentru asta, proprietarul trebuie să își definească obiectivele și să răspundă pentru rezultate.

Echipă de conducere într-un centru operațional din România

Schimbarea președintelui Consiliului de Supraveghere al Hidroelectrica și publicarea unui amplu raport OECD despre întreprinderile de stat readuc aceeași întrebare într-un moment potrivit: cine exercită, în mod real, rolul de proprietar al companiilor publice din România? Răspunsul formal este statul. Răspunsul practic oscilează între ministere, consilii, conduceri executive, coaliții politice și autorități care intervin adesea cu obiective diferite.

Această confuzie costă. Uneori se vede în pierderi și arierate, alteori în investiții amânate, servicii slabe sau dividende ridicate într-un an în care compania ar fi avut nevoie de capital. Costul cel mai greu de măsurat apare atunci când o firmă publică profitabilă ratează proiecte care ar fi putut crește productivitatea întregii economii. În energie, transport și infrastructură, o decizie întârziată se propagă în facturile și planurile de investiții ale tuturor celorlalte companii.

OECD estimează că aproximativ 33.800 de întreprinderi de stat din 58 de economii administrau active de 141.000 de miliarde de dolari în 2024 și aveau 43 de milioane de angajați. În șase sectoare importante, randamentul median al capitalurilor proprii a fost de 4,7% în perioada 2013–2024, față de 6,4% pentru firmele private. Diferența nu condamnă proprietatea publică. Ea cere însă explicații clare: ce obiectiv public justifică randamentul mai mic, cât costă acel obiectiv și cine verifică rezultatul?

Un portofoliu, nu o colecție de feude

România își administrează încă multe participații ca pe o colecție de dosare sectoriale. Ministerul Energiei privește companiile energetice prin prioritățile sale, Transporturile fac același lucru cu operatorii feroviari și rutieri, iar autoritățile locale gestionează utilități după propriile reguli. Fiecare instituție are motive valide să cunoască domeniul. Lipsește însă perspectiva proprietarului care compară randamentul, riscul, nevoia de capital și calitatea serviciului în întregul portofoliu.

Un proprietar profesionist ar publica anual o imagine consolidată: capitalul investit, datoria, profitul operațional, dividendele, investițiile realizate față de buget, obligațiile de serviciu public și garanțiile asumate de stat. Ar explica de ce o companie păstrează numerar, de ce alta îl distribuie și de ce o investiție primește prioritate față de alta. Astăzi, aceste decizii apar separat, iar contribuabilul vede rareori costul total al alegerilor.

Raportul OECD arată că numai 43% dintre jurisdicțiile analizate au o politică unificată pentru întreprinderile de stat. România ar trebui să intre în grupul celor care tratează proprietatea ca pe o funcție distinctă. O unitate centrală profesionistă nu ar conduce companiile în locul consiliilor. Ar stabili așteptările proprietarului, ar evalua performanța și ar semnala când un minister amestecă rolul de reglementator cu interesul său de acționar.

Mandatul public trebuie scris în cifre

O companie de stat poate primi sarcini pe care un concurent privat nu le-ar accepta: să păstreze o rută neprofitabilă, să mențină rezerve de energie, să deservească zone izolate sau să investească într-o infrastructură cu recuperare foarte lungă. Aceste sarcini pot fi justificate. Ele trebuie definite, bugetate și compensate transparent. Altfel, conducerea poate atribui orice rezultat slab unei misiuni publice formulate vag.

Pentru fiecare întreprindere ar trebui să existe o scrisoare anuală de așteptări cu indicatori separați. Componenta comercială se măsoară prin randamentul capitalului, fluxul de numerar, costuri și investiții. Componenta de serviciu public se măsoară prin frecvență, continuitate, acoperire, siguranță și satisfacția utilizatorilor. Dacă statul cere un tarif sub cost sau o investiție fără venit imediat, bugetul trebuie să arate diferența. Astfel, pierderea managerială nu mai poate fi confundată cu politica socială.

Același principiu protejează concurența. O întreprindere publică ce primește garanții, capital sau contracte fără reguli clare poate elimina firme mai eficiente, chiar dacă bilanțul său pare solid. Neutralitatea competitivă înseamnă ca avantajele și obligațiile specifice proprietății de stat să fie cunoscute. Piața are nevoie să distingă între performanță și sprijin implicit.

Consiliile au nevoie de stabilitate și răspundere

Schimbarea de la Hidroelectrica este legală și, potrivit informațiilor publice, nu modifică directoratul ori strategia companiei. Dar tocmai lipsa altor explicații arată cât de mult depinde încrederea de continuitatea instituțională. O companie listată, cu investiții multianuale și mii de acționari, trebuie să explice rapid durata mandatelor, procedura pentru locurile vacante și criteriile folosite la selecție.

Consiliile profesioniste nu sunt simple filtre între minister și directorat. Ele aprobă investiții, evaluează conducerea, controlează riscul și decid cum este folosit capitalul. Membrii trebuie selectați pentru competențe complementare: finanțe, industrie, tehnologie, juridic, risc și piețe de capital. Un consiliu format aproape integral după negocieri politice poate respecta formal organigrama și totuși să fie incapabil să conteste o investiție slabă.

Mandatele scurte și schimbările frecvente au un efect economic direct. Conducerea amână deciziile dificile, furnizorii introduc o primă de risc, iar proiectele sunt reproiectate după fiecare rotație. Stabilitatea nu înseamnă protejarea unor administratori ineficienți. Înseamnă obiective stabilite la început, evaluări periodice și revocare motivată atunci când rezultatele sau integritatea o cer.

Dividendele nu trebuie să înlocuiască strategia de capital

Guvernele folosesc frecvent dividendele companiilor profitabile pentru a acoperi nevoile bugetare. Practica poate fi legitimă: statul este acționar, iar capitalul excedentar trebuie remunerat. Devine periculoasă când procentul este decis înainte de analiza investițiilor și a riscurilor. O hidrocentrală retehnologizată, o rețea electrică extinsă sau un port modernizat pot produce beneficii economice mai mari decât încasarea imediată la buget.

Decizia corectă pornește de la costul capitalului și randamentul proiectului. Dacă o companie nu are investiții credibile, numerarul trebuie distribuit sau realocat. Dacă are proiecte cu randament superior și riscuri gestionabile, păstrarea profitului poate crea mai multă valoare pentru stat și economie. Politica de dividende ar trebui anunțată multianual, cu intervale și excepții explicate, nu negociată în fiecare toamnă după dimensiunea deficitului.

La fel de importantă este disciplina pentru companiile cu pierderi. Statul nu ar trebui să recapitalizeze automat o întreprindere fără un plan verificabil, termene și consecințe pentru management. Uneori închiderea, restructurarea sau separarea activelor este preferabilă prelungirii unei situații care consumă bani și blochează concurența. Alteori, continuarea serviciului este necesară, dar costul trebuie trecut explicit în buget.

Transparența trebuie să permită comparația

Publicarea rapoartelor în formate diferite și la intervale greu de urmărit oferă aparența transparenței, nu instrumentele ei. Datele esențiale trebuie să fie comparabile între companii și ani. Un tablou public pentru întregul portofoliu ar permite Parlamentului, investitorilor, presei și cetățenilor să observe devreme deteriorarea unor indicatori, înainte ca problema să ajungă la buget.

Comparația trebuie să includă performanța financiară și operațională. În transportul feroviar contează costul pe tren-kilometru, punctualitatea și investițiile executate. În energie contează disponibilitatea capacităților, costul producției, investițiile și riscul de piață. În utilități contează pierderile din rețea, continuitatea și calitatea. Profitul izolat poate crește prin subinvestiție, iar o pierdere poate ascunde o extindere necesară. Numai indicatorii puși împreună descriu rezultatul.

Profesionalizarea proprietarului public nu cere o doctrină despre mai mult sau mai puțin stat. Cere o metodă. Unele companii pot rămâne publice, altele pot atrage capital privat, iar pentru unele vânzarea poate fi soluția corectă. Alegerea trebuie făcută pe baza rolului economic, a capacității de reglementare, a concurenței și a costului pentru contribuabil.

România are deja companii publice care pot finanța investiții și se pot disciplina prin bursă. Are și întreprinderi dependente de subvenții, cu obiective neclare și conduceri fragile. Diferența dintre cele două categorii nu este explicată doar de sector sau de forma de proprietate. Contează calitatea proprietarului, stabilitatea regulilor și răspunderea pentru capital.

Un stat care cere performanță trebuie să știe ce cere, să măsoare în același fel și să accepte rezultatul evaluării. Fără această infrastructură de guvernanță, fiecare schimbare de conducere va fi tratată ca un episod politic, iar fiecare dividend ca o soluție bugetară de moment. Cu ea, companiile publice pot deveni instrumente economice previzibile, iar contribuabilul poate vedea ce primește pentru capitalul pe care îl pune la risc.